Am adus de acolo doi dintre cei mai cunoscuți și rebeli artiști ai Moldovei, expuși în muzee mai mari și mai mici din Europa, pentru a încerca să trecem de-a lungul prin arta lor. Felul în care cei doi lucrează cu ironia se deosebește de tradiția postmodernă, vest europeană, unde referințe ironice la trecut, concepte sociale sau imaginea celuilalt este luată peste picior. Pentru cei doi, ironia nu este o armă și nici un vehicul pentru idei, este un mod de supraviețuire și de învățare. La Mark Verlan, ironia este ambalată în frustrare și revoltă, un mare imperiu a dispărut lăsând atâția moldoveni ca peștii pe mal după ce apele s-au retras. Nici aici fizicul nu corespunde concepției de sine. Om al imperiului, în conversatie cu Stalin și Lenin, Verlan nu este un anarhist, el este un post-anarhist, un post-omul-nou ce își trage vâna culturală din Aitmatov sau Kin Dza Dza din critica perestroikăi și vidul post-comunismului. Ghenadie Popescu, prin ironie încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, relația pe care spațiul, terenul, suprafața, (calitatea fizică a naturalului) crează cu non spațiul și intangibilul legilor și conceptelor umane. Interdependența aceasta abstractă, un pepene conținut de cântec patriotic, un trunchi de copac în relație cu legea dreptului de autor, un râu și cum se unduiește el în limitele unor PUZuri sau legi de protecție sunt pentru Popescu ceea ce pentru Leonardo daVinci erau cadavrele ecorșate și disecate. RÂUL Rubiconul poate fi trecut doar odată, Hebrus tot așa, de Prut nu știm dar Bâc, Ciorna, Răut sunt tot atât de primejdioase precum lacul lui Narcis, căci în ele ne vedem chipul. COSTUMUL Nu haina îl face pe omul nou, zeii nici atât, nu știm cine îl face pe om. Selecția de față nu are o coerență conceptuală, ci una formală, hainele, căciulile, coifurile au fost create în contexte independente unele de altele. ATELIERUL Pentru amândoi artiștii relația cu arta e una totală, atelierul este casă și loc primordial, ești primit cu greutate, cu o bunăvoință calculată. Acolo haosul stă așezat liniștit, iar fiecare sârmă, fiecare scândură își știe locul la fel ca o mâță care stă pe calorifer. Matei Câlția, curator