Printre expozițiile surprinse în hiatus de pandemia anului 2020 se numără și Aproape totul sau mai nimic, o selecție de obiecte-instalații, lucrări video și pictură expuse la galeria Artep din Iași. Ghenadie Popescu și Mark Verlan aduc dintr-o Moldovă în cealaltă, printr-un vernisaj nemaiîntâmplat, un spirit ludic atemporal, un umor artistic brut, dar sensibil.
Greu de rezumat experiența estetică sub mască: emoția viscerală, aha-urile și înțelegerea mimică a metaforelor intenționate de artiști sucombă în gând, ratând împărtășirea în colectivitate. Aproape singur cu expoziția ești aproape privilegiat, în izolare. Ceea ce nu e chiar avantajos într-o expoziție care stârnește zâmbete. La o distanță prea mică de obiectul de artă, un soi de apropiere atrofiată după atâtea luni de depărtare impusă, invidiez arta pentru imunitatea ei aseptică și apolitică. Galeria Artep din Iași nu e unul din acele locuri unde să te lași uitat printre lucrări. Ești mai degrabă un musafir invitat, întâmpinat, ghidat să observi sub ospitalitatea galeristei firul narativ al expoziției. Îmi activez un vizor regizoral ca în filmele de artă fashion ale fotografului american Nick Knight. Poate pentru că am în față un șir de obiecte vestimentare. Expoziția mă întâmpină ca un spectacol de modă. Sunt o cameră video pe modul de focalizare automată și captez atent, cu mișcări precise de steady-cam, editându-mi în timp real propriile slow motion-uri și traveling-uri, centrele de interes ale lucrărilor expuse. Vin, e drept, cu o aparatură discursivă prea alambicată pentru simplitatea tranșantă a lucrărilor.
Spațiul galeriei este împărțit în trei zone. În față, în mijloc și în spate. O serie de obiecte, piese vestimentare, stau ancorate pe stative metalice negre, undeva peste nivelul ochiului meu. Un sacou bărbătesc acoperit de nasturi colorați cusuți (Verlan) deschide șirul de îmbrăcăminte și accesorii inventate, ready-made: o mască de gaz conectată la o mămăligă drept sursă de oxigen (Popescu); o cască bricolată din ustensile de bucătărie (Verlan); un foarte scurt tricou din mămăligă (Popescu), la care zâmbesc imaginându-mi-l îmbrăcând busturi prin parcuri, având o hilară etichetă cu textul “degeaba scrieți”; o șapcă din material de sacoșă de rafie cu un cozoroc exagerat de lung (Popescu), o căciulă din ceramică (“Șapca de beton a tovarășului”, Verlan); apoi o pereche de ochelari de vedere cu trei ochi, al treilea, ca ochiul minții, având și dioptrie (Popescu), încheind traseul de podium al acestei prezentări atipice de modă hilară, pseudo-conceptuală, cu celebrul costum din sacoșe de rafie al lui Ghenadie Popescu, purtat în performance-urile acestuia, atunci când a vizitat piața din Chișinău în lucrarea video Torba (Bag) din 2007, interacționând cu oamenii asupra subiectului sacoșei de rafie, ori când a cărat pe jos, de la Iași la Chișinău, într-un alt proiect performativ, o mămăligă uriașă, în 2006. Sacoșa de rafie am regăsit-o cu alte ocazii și în acțiunile Tatianei Fiodorova, o artistă din Moldova, aducând în discuție, ca și Ghenadie Popescu, specificitatea identității estice, de după graniță, a turistului / artistului moldovean în Europa.
Lucrările video din a doua zonă a galeriei sunt realizate tot de Ghenadie Popescu. Aici îl descopăr, prin cele patru lucrări, ca o Călăuza în variantă simplificată. Asemănarea chiar fizică dintre artistul moldovean și personajul lui Tarkovski nu îmi rămâne indiferentă. Ceva din ascetismul urban, misterios, transpare în felul lui Popescu de a se înfățișa lumii, mai ales în lucrarea prin care își întâmpină, actoricește, un vizitator închipuit, sub forma unui balon, în atelierul său. Artistul documentează o călătorie de-a lungul râului Bâc cu opriri la toate punctele unde ar fi fost amplasate stații ecologice de protejare a mediului, disfuncționale; apoi într-o animație stop-motion un teatru de păpuși joacă o parabolă a orbilor printre țevi de canalizare, pe dealuri, ca itinerariu al unei zile de alegeri politice.
Picturile lui Mark Verlan din cea de-a treia zonă a galeriei evocă un umor criptic, prima dată pentru abundența textelor în limba rusă de pe spatele pânzelor, a doua oară pentru simbolurile/miturile nu tocmai descifrabile ale societății moldovenești contemporane pe care artistul o pictează naiv-bucolic. În schimb, obiectele sale instalații, precum o hartă inventată a lumii și un glob pământesc deformat (“Globul Moldovei”), antonim perfecțiunii reprezentărilor NASA, ca un ovoid modelat de mână, divulgă o posibilă tânjire romantică după reprezentarea vernaculară a spațiului, chestionând, inevitabil, poziția mereu instabilă a Moldovei în geografia politică a lumii.
“Degeaba scrieți” încă îmi răsună în ureche, de pe eticheta tricoului de mămăligă. S-ar adresa ochiului critic, care “degeaba scrie” și cosmetizează practici artistice în contexte intelectuale – știind deja poziția celor doi artiști față de lumea oficială a artei contemporane? Văd deja coperta unei cărți. Îmi vine totuși mai simpla interpretare că ar fi o critică jovială asupra industriei modei. În oricare versiune, materialitatea mămăligii măgulește, ca laitmotiv al creației lui Ghenadie Popescu: o lucrătură de arte povera și, totuși, o suprafață prețioasă, patrimonială. Iar acest “degeaba” nu poate să nu invoce futilitatea aparatului discursiv la adresa artei acestor doi artiști, ca o centură de asteroizi, protectoare, nepermițând, principial, intruziunea criticii.
Abordări artistice ale unei nișe contemporane, atent contextualizate de criticul Vladimir Bulat ca “practici artistice” în introducerile celor două cataloage de artist, lansate în 2019 de Galeria Posibilă cu ocazia unei expoziții premergătoare celei de la Artep (curatoriată de Matei Câlția și organizată împreună cu asociația Arbor), proiectele lui Ghenadie Popescu și Mark Verlan rămân grăitoare în sine; îmi amintesc de gesturile, la fel de ironice și tranșante, ale artistului ieșean Cezar Lăzărescu. Dacă în urma unei expoziții personale a acestuia la Iași mă alesesem cu o sacoșă de cumpăraturi pe care scria “Ce bine că nu se poate cumpăra nemurirea” (tranzit.ro/Iași, 2012), întâlnirea cu arta celor doi moldoveni mă îmbogățește cu două cataloage obiect – cu valoare de proiecte artistice ele însele, ca două pașapoarte ale unei viețuiri artistice de graniță. Coperta albastru-european cu semn de carte tricolor – a lui Ghenadie Popescu, coperta roșu-rusesc cu semn de carte tot roșu – a lui Mark Verlan. Umor existențialist în care politicul și socialul sunt, pe cât de ascunse, pe atât de pătrunse în materialitatea unor anecdote estetice.
de Luminița Toma Apostu